De meserie, fugar

În muzică, fuga la două voci e rară. În viață, fuga are tot atâtea voci câte ai și tu. Eu, de pildă, sunt fugar de meserie. Fug și pe trei - patru voci, fără probleme. Fug și piano pianissimo cât să nu deranjez audiența, iar dacă chiar e de fugă, apăi fug și cu gentilețea unui elefant - eventual ăla roz de șade în fund chiar în mijlocul încăperii. Bag de seamă c-am învățat să fug chiar înainte de-a deprinde mersul. Fuga a luat-o chiar și-naintea vorbitului încă de pe vremea plânsului ăluia cu sughițuri, afișat la intimidarea adversarului matern, încă de la câteva luni. Îl știți voi, ăla de zici că se rupe inima-n tine de chin, de dor, de jale când, de fapt, nu ți-e foame, nu ți-e nici sete, nici frig ; ți-e doar a ceva atenție și-a fugă - și nu oricare, cea dintâi, aia de singurătate. Nu m-aș mira să fi fugit și-n pântec, unde se zice că-i cald și nu catadicsește nici ăl încornorat să fugă. Dar pun rămășag c-am fugit și de-acolo. De altfel, dacă-i cald și întuneric, asta nu împiedică pe nimeni să fugă, ba chiar când e bine, atunci fugi mai abitir.

Mi-amintesc și-acum cum stăteam lungită-n patul camerei de hotel, în Grecia, să fi avut vreo trei - patru ani pe-atunci, și plângeam. Plângeam la gândul, pe-atunci terifiant, al bunicilor mei, rămași în România, și al vreunei calamități naturale care m-ar fi împiedicat să-i revăd peste cele câteva zile pe care urma să le petrec cu părinții mei în vacanță. Plânsul era forma mea de fugă - o formă de a nu fi acolo. Mai târziu, am fugit de foilea alea nesfârșite de comentarii la română, de temele pentru meditațiile la matematică. Pe măsură ce crești, te perfecționezi în fugă și ți-e din ce în ce mai clar că pentru a fi respectabil ca adult, trebuie să fugi după ceva și nu de ceva fiindcă altfel are să te ia lumea drept laș - și tu fugi de asta, nu?! Și-atunci începi să fugi după diplome, după servicii, după afaceri, bani, relații, căsnicii, copii și așa mai departe. Și cu cât fugi după ele mai abitir, cu atât fugi de ele mai cu sârg. După ce devii profesionist, nici nu mai știi de ce fugeai. Aproape c-ai și uitat că fugi - așa de tare ți-a intrat în sânge încât ți se pare o formă aproape firească de a merge.

Până într-o zi de iarnă, care chiar s-ar putea dovedi agreabilă dacă n-ar fi tocmai aia în care tombe la neige/ tu ne viendras pas ce soir/ me crie mon désespoir - fugă în limba franceză - aceea în care simți durerea în capul pieptului. Fugi ca prostu' și te lamentezi când te lovește deodată, întocmai ca o migrenă-n creștetul capului, că dacă ai pierdut înseamnă că n-ai avut. Și asta fiindcă n-ai iubit. Fiindcă ai fugit totdeauna după câte un fluture. Ai vrut unul mai albastru. Și-apoi altul mai mare. Și-apoi altul care să zboare mai sus. Și-așa, fluture după fluture, ai continuat să fugi. Și-atunci când rămâi în fine fără fluturi, te trezești singur, pe-un câmp, departe de casă. Și hotărăști să nu mai fugi. Tragi adânc aer în piept și stai. Fie ce o fi.