În muzică, fuga la două voci e rară. În viață, fuga
are tot atâtea voci câte ai și tu. Eu, de pildă, sunt fugar de meserie. Fug și
pe trei - patru voci, fără probleme. Fug și piano pianissimo cât să nu deranjez
audiența, iar dacă chiar e de fugă, apăi fug și cu gentilețea unui elefant -
eventual ăla roz de șade în fund chiar în mijlocul încăperii. Bag de seamă c-am
învățat să fug chiar înainte de-a deprinde mersul. Fuga a luat-o chiar
și-naintea vorbitului încă de pe vremea plânsului ăluia cu sughițuri, afișat la
intimidarea adversarului matern, încă de la câteva luni. Îl știți voi, ăla de
zici că se rupe inima-n tine de chin, de dor, de jale când, de fapt, nu ți-e
foame, nu ți-e nici sete, nici frig ; ți-e doar a ceva atenție și-a fugă - și
nu oricare, cea dintâi, aia de singurătate. Nu m-aș mira să fi fugit și-n
pântec, unde se zice că-i cald și nu catadicsește nici ăl încornorat să fugă. Dar
pun rămășag c-am fugit și de-acolo. De altfel, dacă-i cald și întuneric, asta
nu împiedică pe nimeni să fugă, ba chiar când e bine, atunci fugi mai abitir.
Mi-amintesc și-acum cum stăteam lungită-n patul
camerei de hotel, în Grecia, să fi avut vreo trei - patru ani pe-atunci, și
plângeam. Plângeam la gândul, pe-atunci terifiant, al bunicilor mei, rămași în
România, și al vreunei calamități naturale care m-ar fi împiedicat să-i revăd
peste cele câteva zile pe care urma să le petrec cu părinții mei în vacanță. Plânsul
era forma mea de fugă - o formă de a nu fi acolo. Mai târziu, am fugit de
foilea alea nesfârșite de comentarii la română, de temele pentru meditațiile la
matematică. Pe măsură ce crești, te perfecționezi în fugă și ți-e din ce în ce
mai clar că pentru a fi respectabil ca adult, trebuie să fugi după ceva și nu
de ceva fiindcă altfel are să te ia lumea drept laș - și tu fugi de asta, nu?!
Și-atunci începi să fugi după diplome, după servicii, după afaceri, bani,
relații, căsnicii, copii și așa mai departe. Și cu cât fugi după ele mai
abitir, cu atât fugi de ele mai cu
sârg. După ce devii profesionist, nici nu mai știi de ce fugeai. Aproape c-ai
și uitat că fugi - așa de tare ți-a intrat în sânge încât ți se pare o formă aproape
firească de a merge.
Până
într-o zi de iarnă, care chiar s-ar putea dovedi agreabilă dacă n-ar fi tocmai
aia în care tombe la neige/ tu ne viendras pas ce soir/ me crie mon
désespoir - fugă în limba franceză
- aceea în care simți durerea în capul pieptului. Fugi ca prostu' și te lamentezi când te lovește deodată, întocmai
ca o migrenă-n creștetul capului, că dacă ai pierdut înseamnă că n-ai avut. Și asta fiindcă n-ai iubit. Fiindcă ai fugit totdeauna după câte un fluture. Ai vrut unul mai
albastru. Și-apoi altul mai mare. Și-apoi altul care să zboare mai sus. Și-așa,
fluture după fluture, ai continuat să fugi. Și-atunci când rămâi în fine fără
fluturi, te trezești singur, pe-un câmp, departe de casă. Și hotărăști să nu
mai fugi. Tragi adânc aer în piept și stai. Fie ce o fi.
